1 martie 2013, 19:22
Există mai multe motive care mă fac să vorbesc
nu de revenirea la ordinea zilei a vechiului analfabetism, ci de un
analfabetism de tip nou.
Părinţii mei fiind profesori, şcoala era mereu
prezentă în discuţiile din casă. Când eram adolescent, am auzit de nenumărate
ori vorbindu-se despre analfabetism. Asta se întâmpla la începutul anilor 1950,
când regimul comunist, aflat la începuturile lui radicale, îşi propusese să
lichideze compromiţătoarea moştenire a regimului burghez. Părinţii mei erau
nelipsiţi de la cursurile serale la care participau actualele şi viitoarele
cadre neştiutoare de carte. Campania avea, desigur, şi alte ramificaţii, la
ţară sau în suburbiile marilor oraşe. Cifra avansată de autorităţi: 47% din
populaţia României nu ştia să scrie şi să citească. Nu mai ţin minte când
campania a fost considerată încheiată şi ultimul analfabet declarat şcolit.
În decursul timpului, am mai aflat, bunăoară,
că în Suedia, dacă nu greşesc, a fost descoperită o femeie în vârstă
neştiutoare de carte, căreia, sub imperiul emoţiei naţionale, i s-au pus la
dispoziţie profesori care s-o înveţe să citească şi să scrie. După 1989, când
astfel de informaţii au redevenit curente, a fost tras din nou semnalul de
alarmă: procentul copiilor neşcolarizaţi, mai ales de etnie romă, devenise
îngrijorător. Aşadar, în perspectivă, un lot la fel de mare de analfabeţi ca şi
acela din trecutul burghezo-moşieresc.
Salariaţi care-şi „ascund dificultăţile“
Ziarul francez „Le Monde“ de duminică 17- luni
18 februarie publică o pagină întreagă sub titlul „Analfabetismul, un fenomen
puţin cunoscut şi tabu“. Subtitlul e şi mai neaşteptat: „Cu ajutorul unorstrategii
de ocolire, aceşti salariaţi reuşesc să-şi ascundă dificultăţile“. E vorba,
se înţelege, de dificultăţile provenite din faptul că nu ştiu să citească şi să
scrie. Salariaţii cu pricina sunt uneori, ţineţi-vă bine!, conducători
de instituţii sau formatori de cadre. Unii îşi explică ignoranţa prin aceea
că nu au de-a face de obicei cu cititul sau cu scrisul, apelând discret la
prieteni, când sunt în încurcătură.
Mi-am amintit de un personaj al lui Camil
Petrescu care purta ochelari negri, sub cuvânt că are probleme de vedere, ca
să-şi mascheze iletrismul. Exemplele sunt uluitoare. Toţi au trecut prin şcoală
sau pretind acest lucru, dar, spun ei, au uitat ce au învăţat, fiindcă n-au
avut nevoie în viaţa lor profesională de fiecare zi.
Acest „illettrisme de retour“
(„analfabetism recăpătat“), cu expresia specialiştilor citaţi de „Le Monde“,
are o parte comică, putând apărea ca o excepţie scandaloasă, dar excepţie. În
fond însă, el maschează o situaţie gravă şi cu consecinţe incalculabile. Există
mai multe motive care mă fac să vorbesc nu de revenirea la ordinea zilei a vechiului
analfabetism, ci de un analfabetism de tip nou.
Nu am spaţiul necesar să le amintesc pe toate.
Voi rămâne la factorul cel mai probabil al neo-analfabetismului: declinul
şcolii. Mai pe româneşte, faptul că nu se mai învaţă cum trebuie: sistemul e neadecvat
cerinţelor epocii, dascălii nu-şi fac meseria, ideea însăşi de dascăl fiind
periclitată, elevii sunt dezinteresaţi, disciplinele, rupte de realitate,
manualele, greoaie şi aşa mai departe.
Strategii de ocolire a şcolii
Vechiul analfabetism era consecinţa normală a ne-frecventării şcolii.
Noul analfabetism este consecinţa anormală a frecventării şcolii.
Diferenţa e de rigoare. De aceea eu n-aş vorbi numaidecât de „strategii de
ocolire“ a dificultăţilor create în carieră de neştiinţa de carte, ci de
strategii de ocolire a şcolii ca atare, de la primară la universitate.
Vechiul analfabetism era consecinţa normală a ne-frecventării şcolii.
Noul analfabetism este consecinţa anormală a frecventării şcolii.
Ce observăm ceas de ceas, zi de zi şi în
proporţie de masă, vorba neuitatului Lenin? Observăm că nivelul mediu al şcolii
a scăzut şi că tot mai multe cadre, cum li se spune, sau „gulere albe“, îşi
trec în CV diplome şi titluri fictive, şcoli neidentificabile, opere ştiinţifice
netipărite şi altele. E limpede ce vor ei să demonstreze: faptul că au studiile
pretinse legal sau moral de funcţie.
Neo-analfabeţii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă sunt
prezenţi peste tot, au opinii, dau lecţii.
Analfabeţii tradiţionali erau nişte amărâţi
bătuţi de soartă, ca şi puii de ţigani de azi pe care părinţii nu-i lasă la
şcoală. Nu aceştia din urmă sunt însă problema neo-analfabetismului, ci aceia
care se cred şcoliţi. Am făcut totdeauna deosebirea între incultură şi pseudocultură. Neo-analfabetismul
e o formă agresivă de pseudocultură. Neo-analfabeţii trecuţi prin şcoală ca
gâsca prin apă sunt prezenţi peste tot, au opinii, dau lecţii. Au o aroganţă
necunoscută inculţilor de odinioară. Şi spre deosebire de cei la care se referă
ziarul francez, care îşi ascund ignoranţa, unii din neo-analfabeţii de astăzi
fac paradă de ea. Nu l-am auzit pe cutare lăudându-se că n-a citit nici o
carte?
Copiii simt tot mai rar dorinţa sau impulsul de a merge la
şcoală, când văd că cele mai spectaculoase cariere le fac neo-analfabeţii,
deveniţi modele de urmat în viaţă.
Şcoala se află nu doar la originea
fenomenului, ci şi la capătul dimpotrivă: o dată, ca o cauză, a doua oară ca un
efect. Copiii simt tot mai rar dorinţa sau impulsul de a merge la şcoală, când
văd că cele mai spectaculoase cariere le fac neo-analfabeţii, deveniţi modele
de urmat în viaţă. Modele sociale, morale, profesionale, lingvistice, publice
sau familiale, ceea ce reprezintă o formă multiplă de deculturalizare.
Societatea umană însăşi se află în cea mai mare primejdie din toată istoria
ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu