Oricit de mult am inventa, intregul cere in infinit reintregirea, pentru ca ne-am divizat intr-o infinitate de suflete creatoare ce incercam sa reintregim o entitate creatoare care, practic, s-ar putea dispensa de noi oricind.Asta e frica noastra, sa raminem singuri!
Cit de subtila e suferinta, cit de subtil e acel sentiment, acea premonitie, atunci cind simtim ca se intimpla ceva anume dar nu stim ce?
Toti trecem prin patima asta in mod curent.
Cit de inradacinati suntem in suferinta locului in care ne-am nascut?
Sa ne imaginam ca suntem in mijlocul unui vint turbat care ridica pe linga noi praf, obiecte, ce ne lovesc in mod continuu.
Asa arata scena vietii noastre.
Intindeti mina in mijlocul vintului turbat, descoperiti-va fata si veti simti cum va lovesc necontenit sensuri si semene, toate cu un punct comun, toate dor, creeaza suferinta.
Ce fluid danseaza necontenit in jurul nostrum, ce forma a sensului creeaza ordinea neinteleasa nascuta din dezordinea continua si, aparent, nefireasca.
Avem menirea de a cumula, de a procesa si de a lasa in urma noastra sensuri.
Imi vine in minte un sfat valabil pentru toate sufletele:
Cautati semne cit mai multe in timpul daruit si atunci cind le gasiti la tot pasul incarcati-va sufletul cu ele, unele peste altele si purtatile toata viata cu voi!
Nu va lepadati de ele!
Nu incercati sa le aflati secretele, lasatile sa va construiasca viata, doriti-va in timp sa va transformati in saci de semne si sensuri!
